Cișmigiu & Comp alături de Bună dimineața, băieți! - două romane de excepție

     Grigore Băjenaru, reprezintă autorul celor mai savuroase întâmplări relatate negru pe alb, cele mai frumoase amintiri pe care le-am întâlnit în cărți, până acum, din partea unui român. De ce să mă mir, din moment ce experiența sa de viață este una senzațională relatată cu multă sinceritate în cele două romane?

         Cișmigiu & Comp nu e nici mai mult, nici mai puțin decât un jurnal de amintiri, un cuib de nostalgie și poante, despre tinerii liceeni ai perioadei imediat următoare de după Primul Război Mondial, o generație politicoasă, ambițioasă, entuziastă, dar mai ales, amuzantă. Dacă cineva ar fi crezut că pe vremuri nu era caterincă la ore, a crezut prost!

     Interesant a fost să aflu, cât de mult semănăm noi, liceenii de astăzi, cu cei de atunci, cu toate că în curând vom vorbi de o diferență de aproape 100 de ani. Chiul, fete drăguțe la tot pasul, mintea împrăștiată brambura și nota trei din abundență; mari diferențe, nu sunt, poate că noi nu ne plimbăm prin Cișmigiu ci prin cele mai al naibii cafenele, nu mai apelăm la vestitul „pe jos”, ci de la Transurb în sus (depinde ce ne este mai accesibil) și, nu mai menționez lista serioasă de gadgeturi. Ideea este că esențialul a rămas la fel și, culmea, până și atunci găseau părinții nod în papură. La urma urmei, asta-i treaba de părinte, nu-i așa?

     În Bună dimineața, băieți! rolurile se schimbă. Astfel, Băjenaru se transformă din elev în profesor. E prezentată viața sa de când a terminat liceul până când a terminat cariera de profesor (orientându-se spre ceva diferit), bineînțeles, prin întâmplări memorabile. Băjenaru a fost lăzărist, adică elev al Liceului Gheorghe Lazăr (actual Colegiu Național Gheorghe Lazăr). Fiind aproape de parcul Cișmigiu, a devenit un simbol pentru perioada adoleșcentină, mai ales că parcul reprezenta locul lor de evadare după ore sau în orele de chiulangeală.

     Fiind vorba de un liceu de prestigiu, Grigore a întâlnit o serie de personalități de marcă în timpul vieții sale: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Iacob Negruzzi, George Enescu și mulți alții, aflați în rândul profesorilor de liceu sau universitate, cunoscuți prin intermediul altor oameni de cultură și diferite căi.

     Și totuși, cu toate că a avut tatăl în învățământ și a avut parte de atâția și atâția oameni de cultură în jurul său, Grigore dă dovadă de o adevărată personalitate cu o educație aleasă și mai ales abilitatea de a-și folosi cu iscusință temperamentul. Nu doar o dată s-a salvat datorită umorului său, ce nu a deranjat pe nimeni, ci dimpotrivă, i-a subliniat gândurile. În clasa a VIII-a a ciclului superior (adică a XII-a acum) a devenit celebru în liceu deoarece a imitat - cu talent, după cum a recunoscut și directorul Barbă - profesorii săi, rând pe rând. 

     Mi-ar plăcea și mie, la rândul meu, să scriu un roman în genul celor scrise de Băjenaru, poate chiar cu o continuare anume. Nostalgia trecutului, la urma urmei, trebuie conservată și desfăcută cu atenție, de fiecare dată când simțim mai intens că timpul ne scapă de sub picioare. Cam asta consider eu că a vrut și autorul să facă, mai ales după felul în care le-a structurat: prezent, pășind prin locurile ce le adora odinioară, trecut, aducându-și aminte, treptat, cele întâmplate și, din nou, prezent, dar peste ceva timp, cât e necesar să meditezi asupra memoriilor tale.