Metale și alte minerale prețioase

      De mult mi-a trecut prin cap să scriu despre când am început să ascult muzică până acum. E o perioadă lungă, multe sunete emanate, de toate culorile și non culorile, dar ... de dragul jurnalismului de culoare galbenă, o voi face și p-asta!

     Știu că totul a pornit din familie. Pe de-o parte era tata și televizorul, pe cealaltă parte era soră-mea cu calculatorul (mai pe urmă internetul). Când apărea o melodie drăguță și apreciată de toată familia la televizor (pentru că da, din fericire au fost vremuri când se dădea și muzică bună la tv) tata dădea la maxim tv-ul și ne strângeam lângă el. Bineînțeles că era vorba de trupe precum Holograf, Direcția 5, Phoenix, Pasărea Colibri, Talisman, Iris, șamd. Dar era muzică bună și nu mă aștept să fiu contrazis când spun asta!
     Soră-mea, căreia i-am călcat pe urme (serios de tot, dacă ar fi știut, nu s-ar mai fi apucat) în materie de preferințe muzicale, băga la greu în boxele noastre obosite de-atunci muzică precum Slipknot, System of a Down, POD, Puddle of Mudd, cât și grei de-alde Nightwish, Metallica, Nirvana și Linkin Park. Fiind frați, era inevitabil să împărțim spațiul pe care-l aveam; atât camera noastră, cât și sufrageria unde era calculatorul, implicit arsenalul meu de jucării și ... Raiul meu. A fost destul de frustrant, eu cu jucăriile și scandalul meu, ea cu muzica și scandalul ei. Dar, cine știe, poate m-a făcut pe mine Dumnezeu mai tâmpit (și dacă da, atunci îi mulțumesc) pentru că undeva pe la 9 ani (deja era o rutină jucatu' pe NU metal pentru mine) a început și mie să-mi placă. A urmat o declarație șoc pe care i-am făcut-o, zicându-i că-mi place Linkin Park, urmată de o dragoste frățească mai zdravănă ca niciodată.
      Că am spus sus despre muzica bună și TV-ul, lucru care cu greu se mai intersectează astăzi. Ei bine, nu știu câți dintre voi ați prins, dar în fiecare seară după ce se terminau desenele animate obosite de pe Minimax (bă și ce bune au fost, având în vedere că n-am avut Cartoon ori Fox Kids) urma un alt canal cu desene animate, Animax (manga și anime, măcar prindeam Pokemon, hehe) și, în jur de 9-10 aveam MusicMax, unul din puținele lucruri pentru care le mulțumesc bozgorilor. Era genial, aveam videoclipuri la melodii NU metal, heavy metal, thrash chiar, până și industrial. Destul de nesimțite unele dintre ele, luând în considerare 9 ani și blegimea pe care o aveam (nici nu știam ce înseamnă ce zic ei, în afară de 2 cuvinte etalon pentru oricine) plus videoclipuri marca Rammstein sau Marilyn Manson. Bine, trebuie să recunosc, nu toate au avut efecte vizuale puternice, dar ... au avut multe!
     Timpul a trecut, eu am început să știu engleză, băgam muzici de genul în playlist, dar soră-mea a dezertat. Știu că în perioada aia mă uitam la Wrestling. În câte feluri mi-am pierdut copilăria ... în fine, show-ul trucat era un prilej bun de a asculta melodii noi, implicit de a cunoaște trupe. Într-o perioadă de ... să zicem trei ani am umplut computerul de melodii și trupe pe care le-am întâlnit în toate sursele posibile: jocuri, filme, etc. Uite așa mi-am făcut și eu propriile pasiuni precum Avenged Sevenfold (chiar și astăzi am tot respectul pentru ei ... condoleanțe The Rev, chiar dacă ne-ai părăsit de acum 2 ani ...), Bullet for my Valentine, Mastodon (subțirel totuși), Rage Agaist the Machine, Sum 41, Killswitch Engage asta pe lângă trupele care-mi plăceau Linkin Park, POD, Puddle of Mudd, The Offspring.
     În perioada 14-15 ani muzica deja evoluase pentru mine. Am întâlnit atunci prin diferite moduri / întâmplări trupe precum Motorhead, Manowar, Metallica (cei 3 M le spuneam eu, Motorhead urmând să fie înlocuiți de Megadeth), Ozzy Osbourne, Iron Maiden, Judas Priest și trupa mea preferată din toate timpurile Black Sabbath. Timp de doi ani am ascultat heavy metal și thrash pe aici și pe acolo, n-am excelat însă niciodată la asta, pentru că eu m-am regăsit mai mult în heavy, după cum se poate observa mai sus. Pe lângă trupele menționate mi-au mai plăcut și Slayer, Deep Purple, Nirvana, Jimi Hendrix cât și mulți alții.
     Cu toate că vorbesc la trecut despre mare parte din trupe, încă mai îmi plac muulte melodii și port tot respectul. La urma urmei, cu unele dintre ele am crescut, chiar dacă în perioade diferite ale vieții și găseam melodii care să-mi exprime toate stările. Acum, pot vorbi despre prezent (într-un final). Acum doi ani am băgat în căști și trupe din categoria symphonic, din dorința mea de a avea mai multă muzică în preajmă. Ce-i drept asta am vrut ascultând anumite melodii de la Black Sabbath, cât l-au avut pe Dio și pe Tony Martin la voce, pentru că muzica lor a pus bazele genului. Uite-așa, am început să ascult Kamelot, trupa care m-a făcut să merg la Artmania festival, Within Temptation (din păcate banii nu m-au făcut să merg la Peninsula), Epica, Nightwish (categoric vorbim de melodiile vechi), Tarja Turunen, Sonata Arctica. 
     Acum pot vorbi și despre death (mai bine zis melodic death!) cât și folk în preferințele mele. Prin vară am început să ascult Eluveitie, Ensiferum, In Extremo, trupe care au ajuns în secunda doi în topul preferințelor mele.

Trupa elvețiană de folk metal, Eluveite. Recomand oricărei persoane
care-și dorește o atmosferă galică în casă! :D

     Sunt o grămadă de multe trupe pe care nu le-am menționat, deși aș fi vrut să spun despre toate, dar știu că nici „hârtia virtuală” nu e infinită, așa că mă-mi pun singur capac (?! parc-aș fi ciorbă.) Momentan n-am zis despre alte minerale prețioase, anume hip hopul românesc, dar cred că va fi cazul în altă postare, peste ceva timp.

De ce încurajez Twitter-ul în comparație cu Facebook

     Acum câteva zile am scris câteva cuvinte despre Facebook și despre omuleții răi, anonimi și cu măști pe față vor să ne scape de magnifica rețea de socializare fără de care viața noastră ar fi lipsită de fețe pentru cărți.
     Cert sau incert, până pe 5 noiembrie mai este suficient timp cât să testăm toate rețele sociale apărute, mai ales acum când Google își „arată” toate plusurile. Personal nu am încercat, dar eu la rândul meu am fost destul de revoltat - ca și alții, de altfel - când am sesizat că nu pot să-mi șterg contul, doar să-l dezactivez. E ca și cum rămân în permanență acolo, un sentiment nu tocmai plăcut.
     Se aude foarte des de Twitter, poate nu la fel de des pe cât se aude despre „rivalul” său. Chiar și așa, într-o zi mi-am luat inima-n dinți, respectiv acum un an și mi-am făcut cont. Bineînțeles că am fost încurajat de anumite circumstanțe, respectiv prieteni de-ai mei. Situație similară cu Facebook, unde mi-am făcut cont în 2009. Contextul a fost mult mai haios, cum că sora mea vroia să-i trimit tot felul de prostioare în FarmVille, dar trecem peste asta!
     Twitter-ul nu l-am folosit prea mult decât abia prin iarnă-primăvară. Aflasem de un sistem interesant, gratis de altfel, acela de a primi mesajele rețelei direct pe telefon, chiar gratis. Și nu toate mesajele de la toți oamenii cărora le-ai dat „follow”, ci poți să-ți faci o selecție decentă. Mi s-a părut foarte interesant și am vrut să pun în aplicare, mai ales că am un telefon mobil cu internet în permanență, un alt avantaj pentru această funcție deoarece lumea „twitărește” multe linkuri cu poze, articole, filme, șamd.
     A mai rămas o problemă, însă: who to follow?! Prietenii mei folosesc extrem de ocazional pasărea măiastră și oricum, deja comunicare pe net cu tovarășii este destulă. Dorința mea a fost să caut oameni din anumite domenii, pentru care Twitter-ul reprezintă un fel de schimb de experiență (blocat la un capăt, ce-i drept) cu publicul. Pe scurt, oameni care au ceva de spus.
     Cum scopul rețelei de socializare este acesta, de a menține legătura între oamenii care au ceva de zis, cu cei care nu au (ce-i? Asta-i realitatea!) a fost piece of shite. Nu mai spun că fiecare corporație dispune de un cont de tuităială, însă recomand să urmăriți sumar ce informații oferă și să judecați dacă se merită. Și din toate persoanele pe care le urmați, faceți altă selecție pentru cei din partea cărora vreți să primiți mesaje pe telefon. Totul în cadrul setărilor oferite acolo. Ideal este să vă gândiți întâi la domenii atractive pentru voi. De exemplu muzica. După care, căutați anumite trupe / case de discuri / nu mai știu eu ce și nu dați follow musai oamenilor „de imagine”, cât celor din „spatele scenei”. Dacă ați nimerit bine, ceea ce este foarte posibil, puteți afla informații și noutăți foarte faine și să interacționați cu oameni foarte de treabă, deși au o muncă de prestat enormă.

     Deși ceea ce poate face Twitter-ul poate face și Cartea Fețelor, nu putem vorbi de aceași echivalență în cadrul utilității. Într-adevăr, ambele sunt două locații perfecte pentru reclamă, ori publicitate, însă expunerea ei diferă. Pe Facebook am de multe ori sentimentul de sufocare, să nu mai vorbesc de cei care se ocupă de paginile oficiale. Claustrofobia mea este datorată nenumăratelor like-uri, să nu mai menționez toate comentariile inutile și puerile băgate de prin cine știe ce colțuri ale lumii, în 80% din situații total paralele cu mesajul propriu zis. Însă, cine naiba folosește Facebook-ul pentru a urmări informații despre trupele preferate, jocuri, filme șamd? Destul de puțini aș spune. Majoritatea dau like în momentul în care își fac paginile biografice sau doar ca să apară pe profilul lor. În ceea ce privește evenimentele pot spune despre albaștri-închis că au un avantaj, dar avantajul este datorat utilizatorilor români, cu mult mai mulți decât cei ce folosesc păsărica colibri. Motivele sunt diverse, începând cu bârfa, ajungând la jocuri și, într-un final ajungem la mass-media.

     În concluzie cred că Twitter-ul este mai pragmatic; mult mai pragmatic decât oricare altă rețea de socializare și are într-adevăr o utilitate pentru societate. În rest, mucles. :D

Începând cu 5 noiembrie vom rămâne fără Facebook (sau nu? ...)

     Cu toate că suntem abia pe 25 septembrie (data articolului), anihilarea rețelei de socializare în valoare de 80 mld. $ (vezi ziare.com) a fost anunțată sau, mai bine zis, planificată încă din vară. Motivul este foarte simplu: contul tău nu poate fi șters. Ba, mai mult, se zvonește că Mark Zuckerberg (CEO) ar fi vândut informațiile guvernelor mondiale și chiar serviciilor secrete. Un motiv în plus de îngrijorare asupra securității individuale, dar, din fericire, cineva se mai gândește la asta, cel puțin aparent. 


Despre cine vorbim?


     Nimeni altcineva decât Anonymous. După ce au fost atacate cibernetic MasterCard, Visa, PayPal, Amazon și Sony (destul de recent), s-ar părea că băieții ar intenționa să pună dinamită sub posteriorul Facebook-ului pe 5 noiembrie. Ziua nu este aleasă „la întâmplare”; este simbolică, reprezentând atentatul prafului de pușcă. Ideea a fost subliniată în filmul V for Vendetta prin replica personajului principal V: Remember, remember the 5th of November. The gunpowder, treason, and plot. I know of no reason why the gunpowder treason should ever be forgot. 


     Despre filosofia grupării puteți să vă informați mai mult prin surse auxiliare (Google este un bun început). Ce-aș mai adăuga, de dragul jurnalismului de weekend, este că ei sunt în legătură strânsă, dar nu totală cu WikiLeaks. Nu pot susține (de altfel puțini oameni pot face asta) că ei au creat întregul proiect, însă, vorba aceea: „adevărul se află undeva la mijloc”.
     
Informații despre „lunetiști”


     Am observat totuși că gruparea folosește filmul mai sus menționat ca un fel de doctrină. Deci, se pot sesiza asemănări cu alte organizații, cu diferențele de rigoare. În trecut, grupările erau înființate de către un om, ori grup de oameni pe baza ideilor unor filosofi. O analogie putem face între metoda tradițională și Anonymous: un grup de oameni au decis să acționeze pe internet, insiprați de acțiunea dintr-un film, el la rândul lui inspirat din cartea scrisă de Alan Moore. Activează pe diferite site-uri, toți sub același pseudonim.


Operațiunea Facebook


     Am făcut o mică investigație jurnalistică înainte. Am citit din unele surse că doar o parte din membrii organizației (anonimi, de altfel) vor să pună în aplicare Operațiunea Facebook. Totul a pornit pe Twitter (ca să vezi câtă ironie) când un simplu om din popor a creat un cont prin care a oferit informații despre acțiune. Pe urmă, a urmat un mesaj pe YouTube (deja o metodă tradițională de-a lor), dar a fost șters (mna, că n-am apucat să-l văd) pe când toate mesajele uploadate pentru operațiunile ulterioare au rămas în picioare. Ulterior, au declarat din cadrul grupării (nu știu cine / cum, sunt anonimi, ce naiba) cum că operațiunea nu este în totalitate organizată de ei. 


Urmări?





     În final, ce putem spune că urmează? Să așteptăm data de 5 noiembrie și poate, ne vom trezi că rămânem fără Facebook. N-ar fi rău - zic eu -, dar pentru alții ar fi. Pentru că, după cum am spus mai sus, este vorba de un brand în valoare de 80 mld. de Dolari. Din ce am auzit încă nu a fost cotat la bursă, dar urmează. Chiar și așa, reprezintă ceva constructiv din viața oamenilor (chiar dacă mai puțin decât ce este distructiv) și un bun mod de informare. Multă lume apelează la reclamă, ori publicitate prin intermediul rețelei de socializare. Vom trăi și vom vedea, vorbă din popor. :D

Metalul nemțesc nu înseamnă numai Rammstein

     Acum ceva zile am făcut pe Facebook un fel de ... manifestare (!?) în maniera dată, adică specific Facebook. Dacă v-ați gândit la postări pe wall zilnice, atunci ați înțeles perfect ceea ce vreau să spun.

     N-a fost mare brânză, defapt nici nu este, pentru că nu am ceva personal cu Rammstein, cât mai degrabă cu lumea care doar atâtica muzică de origine nemțească ascultă. Deci, de ce am făcut asta, totuși? Ar fi două chestioare, destul de evidente:

1) Nu de puține ori m-am avântat în discuții despre muzică (nu țin minte exact momentul, nici persoanele, însă nu este relevant).  Desigur, s-a început cu începutul, adică preferințe. Multă lume menționează Rammstein, ba că a fost vorba de concertul din 2010, cât și felul lor de-a fi, de a cânta și, mai ales, de a se prezenta la concerte.

2)Ceea ce am spus mai sus nu este în mod direct ceva negativ, însă este în mod indirect, asta datorită analogiei între muzica nemțească (bineînțeles, vorbind despre un gen anume) și țara pe care o reprezintă, Germania. Și se ajunge la o situație ridicolă în mica noastră societate, bineînțeles ce acoperă pătura mediocră a ascultătorilor, ca atunci când vorbesc despre Germania se gândesc la Rammstein și când vorbesc despre Rammstein se gândesc la ceva super-ultra-mega-kick-ass. Nu-i bai să apreciezi pozitiv ceva / pe cineva, dar să nu ajungem la superlative ridicole și inutile.

     Înainte să menționez melodiile (nu sunt multe la număr) cu o redirecționare spre YouTube, am să încerc să trag linie și să „trântesc” bilanțul: omul ar trebui să fie în continuă căutare în toată existența sa, dar ... poate că atunci când vine vorba de muzică ar trebui să fie motivat înzecit. De ce? Pentru că muzica ne face să fim oameni, ne sensibilizează, ne calmează, ne îndrumă și ne încântă. În materie de muzică ar trebui să fim deschiși mereu, cu toate că putem să rezervăm anumite genuri pentru anumite perioade din viață și e greuț să sărim la alt gen. Dar dacă nu încercăm noi, atunci cine? :D

Prima zi: In Extremo - Kuss Mich

A doua zi: Kreator - Violent Revolution

A treia zi: Scorpions - Wind of Change 

A patra zi: Blind Guardian - The Bard's Song

A cincea zi: Van Canto - I Stand Alone

A șasea zi: Lacrimas Profundere - My Velvet Little Darkness

A șaptea zi: Helloween - Are You Metal

P.S.: să-mi fie rușine că nu am menționat despre industrialul nemțesc. Și-mi este, dar din păcate, nu-s cunoscător al genului. :(

3D-ul vieții

      Poate voi fi destul de agasant pentru alții - nimic nou, de altfel - însă am simțit o mică, minoră și (orice adjectiv cu litera m s-ar potrivi contextului) frustrare în ultimele zile. Este vorba, după cum bine menționează titlul, despre cinematografia 3D. 

     A trecut mai bine de un an de când am văzut primul meu film 3D. Este vorba despre Clash of the titans, în București la Hollywood Multiplex în Vitan mall. Băștinașii capitalei știu mai bine locațiile decât le știu eu, ideea este că acolo-i cel mai șmenar - din ce am auzit ! - cinema din București, probabil din toată țara. Ei bine, după interminabilele spoturi publicitare și trailere a venit, într-un final, un mic spot de testare pentru ochelarii 3D. A fost destul de faină senzația, atât de faină că am căzut și eu în categoria oamenilor ce-și doresc să prindă muște virtuale cu mâna.

     Filmul în sine nu era decât un „remake” după originalul din 1981. Le-am văzut pe ambele (înseamnă ceva, pentru un om care vede un film la două luni) ce-i drept cel din '81 acum câțiva ani. Ca poveste m-a atras mai mult primul, iar al doilea, cel 3D doar mi-a adus aminte. Efectele de film nu m-au impresionat, de felul meu nu mă impresionează tocmai din cauză că știu că se bagă mulți bani pentru a impresiona (?). În ceea ce privește 3D-ul, sincer mai degrabă m-aș fi uitat la film fără el. Mi s-a părut stupid că filmul a fost mai mult 2D decât 3D, dar eu tot stăteam cu ochelarii pe nas, ceea ce a dus la o durere nasoală de ochi și cap.

     Acum aproape o săptămână am văzut Transformers 3, la același cinema. Nu știu de ce, dar mă pot declara un fan al seriei, chiar și al desenelor animate pe care le urmăream cu plăcere. Mi se par povești drăguțe, chiar dacă nu au propria urmă de originalitate. Primele două le-am văzut la cinema-ul de acasă, al treilea însă, a fost 3D. Am zis că pentru acest film voi fi onorat să văd și mai mult 3D, că vor fi efecte, adică vor fi și că va fi mai spectaculos. De unde atât ... După cum mă așteptam, mi-a plăcut filmul, dar nu la capitolul grafică. Și serios, pentru vrăjeala asta numită 3D era nevoie să dau 20 de lei la film și să târăsc carnetul de elev prin cine știe ce locuri ca să economisesc 10 lei? (la o adică biletul standard e 30 de lei)

     Acum câteva zile am fost în Brăila. Cinema City ne-a prezentat Harry Potter and the deathly hallows part. 2, un film pe care mi-am dorit să-l văd, deși prima parte mi s-a părut cam boring. A fost plăcut, nu regret că nu am fost, dar aș fi preferat fără 3D, măcar era un preț mai decent, zic.

     După cum probabil s-a observat, în ziua de astăzi nu poți să mai vezi un film 3D la cinema, poate acasă. Dar și cinemaul nostru propriu și personal urmează a fi amenințat. Cei de la Nvidia bat la ușă de ceva vreme cu plăci video ce suportă 3D, atât pentru filme, cât și pentru jocuri (ce naiba, dacă nu joci Crysis 2 3D, înseamnă că ți-ai ratat viața!)

Să vorbim despre hip hopul românesc

     Postarea mea de acum nu are scop publicitar, în ciuda caracterului subiectiv (diferit de celelalte postări de până acum), ci să-mi exprim părerea și mai ales plăcerea de a asculta un gen de muzică destul de notoriu în țara noastră, însă nu pe toate „părțile”. Deasemenea, am speranța că voi stârni interesul pentru cei ce nu au încercat acest gen până acum, însă cu oameni pe care nu-i vezi prea des la televizor, despre care n-auzi la fiecare pas vorbindu-se pe stradă. Deci, pe scurt, pentru cei cu prejudecăți despre hip hopul românesc, dar totuși care au o urmă de „open mind” încât să încerce măcar o melodie și să observe diferența între ceea ce credeau ei că ar fi și ceea ce este, defapt, hip hopulețu'.
     Și da, după cum am scris în titlu este vorba despre hip hop. Nu intenționez să întreb în stânga și dreapta sau să caut pe Google / Wikipedia / stuff despre istoria hip hopului general, cât și în România, ca să am un mic articol împopoțonat, dar intenționez să vorbesc despre raperii mei preferați, desigur, puțin istoric, dar totul din mintea mea. Am speranța că toate informațiile vor fi relevante (părerea mea despre ei este întodeauna relevantă, hehe).
      Înainte de toate, vreau să-mi aduc aminte cum, eu simplu om, cu old school heavy metal și alte ramuri ale genului de muzică metal am permis, cu toate că eram destul de sceptic inițial, să adaug câteva melodii românești, simple, hip hop. Cu toate acestea, trebuie să-i mulțumesc omului meu din Buzău că a avut grijă de mine să am Cedry2k pentru prima dată în playlist, nu cine știe ce epavă (că și așa-s multe de când s-au închis șantierele navale).
   
     El este Cedry2k. Dacă cineva m-ar întreba ce reprezintă munca sa reprezentată prin muzică, eu aș spune că este aurul hip hopului, asta mai ales abilității sale „alchimice” de a transforma veninul în aur, după  numele primului său album Alchimia veninului.
     Temele abordate în melodiile sale sunt moralitatea, mediocritatea, societatea și sistemul politic, nu doar din România, cât mondial. Dacă vorbim despre mediocritate și sistemul politic, cu siguranță și-ar dori să le dărâme, fiind dispus în același timp să construiască ceva la loc (bineînțeles, din aceași ipostază în care se află), cât despre societate și moralitate, își dorește din suflet să le „îndrepte”.
     Cedry2k are trei albume lansate solo. Primul material serios pe care a apărut a fost LP-ul Secretul din atom alături de CTC în anul 2002. În 2008 a avut colaborări cu Jupiter, cunoscut mai bine drept Deliric1 (CTC) pentru Jupiter a ucis melodia. În urmă cu câteva săptămâni, grupul Haarp Cord, format din Cedry2k, Sișu, Pacha Man și Dragonu' și-a lansat albumul Dragoste sau frică.
     Cele trei albume ale lui Cedry2k sunt Alchimia veninului (2007), Poezie balistică (2009), Cuvinte ce vindecă (2010).

     Că am menționat mai sus despre CTC; ei sunt următorii. Înseamnă Controlul Tehnic de Calitate, inspectorii fiind Doc, Deliric1, Vlad Dobrescu și DJ Paul. Alături de Cedry2k, după cum am menționat mai sus au lansat LP-ul Secretul din atom. În anul 2004 au apărut pe compilația Proiectul verde cu melodia Original verde pentru care s-a făcut videoclip. Pe cât este de sugestiv acel „verde”, mesajul este adresat fanilor ce piratează, practic băieții din CTC spun foarte clar că e nevoie să fie cumpărat. „Dacă eu nu fur, atunci nici tu nu mă fura” fiind versul cel mai explicit. Videoclipul conține elemente ce aduce aminte de hip hopul de peste ocean, din Statele Unite ale Americii, precum imaginile de pe stradă, culorile videoclipului ce dau impresia că e filmat în urmă cu mai mulți ani, vestimentația și mai ales „brigada”. În 2005 băieții au lansat albumul Dificultăți tehnice. Tot pe contul celor de la Roton Music găsim și videoclipul pentru melodia Orice.  Mesajele melodiilor sunt puternice, gândite și exprimate prin lirici deosebite. Pe cât este criticată mediocritatea hip hopului, pe atât este atacat sistemul inapt al acestei țări. Pe album sunt featuringuri cu Cedry2k, K-Gula, Naighba, Da Hood, DJ Dox, Raku, Yolo, cât și Armada (echipajul Facem Records, de unde sunt afiliați).

     Treaba a continuat, dar băieții și-au dorit și câteva proiecte solo. Chiar și așa, tot au fost uniți și s-au ajutat reciproc.

     Deliric1 a avut un mic proiect în anul 2008, numit Jupiter a ucis melodia. Defapt, Jupiter este chiar el, însă acesta-i numele lui de instrumentalist, nu emcee. Proiectul are trei episoade, mai bine spus trei părți. Primele două sunt gratuite, însă cel de-al treilea - și, bineînțeles, cel mai lucrat - este contra cost. În 2009 a lansat videoclipul melodiei Demoncrație. De aici vine asocierea dintre „porci” și sistemul politic, oamenii ce tind spre avere și sclavii creditelor bancare. Cu toate că în toamna anului 2010 se anunța o colaborare pentru un album alături de Silent Strike, muzician cunoscut mai ales în țări precum Franța, Spania, totuși acest proiect încă este producție, mai ales că în aceași toamnă a fost lansat albumul lui Doc, pentru care toți băieții din CTC au depus efort. După cum a declarat Deliric1 într-un interviu de prezentare a primului său album solo, (pentru interviu, click) în toamnă a avut un brainstorming ce l-a determinat ca în primăvară să lanseze Inspecția Tehnică Periodică, mai precis pe 29 mai 2011.

    L-Doc, mai bine spunem simplu: Doc a continuat treaba cu câteva freestyle-uri puse pe beaturi găsite pe internet și publicate prin portalul Facem Records. După cum am menționat mai sus, în toamna anului trecut, 2010, omul a lansat albumul Scăpat de sub control. De-atunci și până acum, omul Doc a avut o serie de featuringuri grase, cu un arsenal puternic de rime. Însă n-a uitat niciodată de cum a fost viața lui până să-și lanseze albumul, așa că a lăsat la descărcat instrumentalele melodiilor de pe albumul său pentru a permite și altora să-și bage vocea pe beat.

     Despre Carbon nu pot să spun decât două cuvinte: Reacții adverse. Cel mai probabil de asta vor avea parte cei care ascultă melodiile lui după ce au halit doar banalități o viață. După părerea mea, rapul lui Carbon este, defapt, poezie. O lirică profundă, cu multă simbolistică și cu o nuanță artistică, el transformă alături de Cedry2k veninul în aur încă de pe vremea când făceau parte din Eqinox. Chiar și așa, „dăm la pace piraților de odinioară!”.
      Omul nostru Carbon a lansat un videoclip pentru melodia Introspecții, unul din cele mai reușite videoclipuri românești. Alt videoclip în care a apărut este Dâră de sânge, melodie extrasă de pe albumul lui Ad Litteram.

     Înainte de final, vreau să scriu două-trei cuvinte despre Raku. N-aș putea spune că există o anumită preferință în ordinea enumerării din cauză că - e clar - toți au avut o contribuție semnificativă și e imposibil să-ți placă muzica unuia, dar nu a tuturor. În nici un caz nu vreau să fie considerat Raku la capăt de listă, însă l-am ascultat destul de puțin, asta până să lanseze albumul Emite semnale care, într-adevăr, emite atâtea semnale încât mi-e teamă să nu sosească extratereștrii pe Terra.
     Considerat de mult timp ca fiind cel mai inteligent rapper de la noi, cu cele mai complexe lirici, Raku, într-adevăr, are o activitate lungă. A început cu gruparea Morometzii, a continuat prin a colabora cu Paraziții - Ombladon chiar colaborând cu el la două piese: Egali din naștere și Căutând. Primul său album a fost În mediu vitreg, anul 2002 sub tutela Facem Records. În 2005 a colaborat alături de Yolo și DJ Christu. Au lansat un album în anul respectiv și în 2007. În perioada 2007-2008 Raku, alături de Gojira și DJ Undoo au realizat Știrile libere. În anul 2009 a urmat al doilea album solo, Rezistența ca în 2011 să fie lansat Emite semnale.
     Nu cred că greșesc când spun că ultimul său album solo a adus o premieră la noi în țară: primul artist român ce a pus picioru-n prag asupra ceea ce înseamnă piraterie. Uitați-vă pe YouTube și căutați alte melodii în afară de Căutând și Hip hop Didactic (cu Rimaru) căci ele sunt uploadate chiar de el. În rest, nu găsiți nimic. Nici pe site-uri gen download. Nimic.
 
     În ceea ce privește YouTube-ul pot spune că mulți au mai luat inițiativă, chiar și Haarp Cord. Băieții - sau cine era pe cont - mi-a lăsat un comentariu filmulețelor mele de la concertul din toamnă, rugându-mă politicos să le șterg. Am zis că așa este politicos, așa fac, însă mi-ar plăcea ca în urma fiecărui concert sau măcar a unora mai grandioase să se uploadeze pe internet secvențe. De exemplu, am văzut pe internet cineva anume postase un filmuleț de la lansare, pe melodia Titani (alături de CTC). Pe fundal a pus melodia de pe album, însă filmarea era în direct. Mi s-a părut foarte fain realizat, un film ce ar fi meritat să rămână pe YouTube. Datorită faptului că am fost rugat să dau filmulețele de la concert jos am zis să mă informez și eu, să știu ce pot să pun și ce nu și am înțeles, nici tipul respectiv nu prea avea dreptul, dar cred că ar fi fost frumos să fie pe contul celor de la Haarp Cord cu o notă de subsol că este filmat de către x. Dar la urma urmei este doar o părere personală.

     Și, ca final, să-l felicit pe prietenul meu Tudor, care s-a lăsat de fumat în favoarea hip hopului. Păi cum vine asta? Păi simplu: omul meu nu-și mai distruge plămânii prin intermediul banilor, ci neuronii și auzul pentru că în fiecare lună își cumpără câte-un album din muzica (,) care-i place. Deja devin invidios, vrea să mi-o ia înainte ...

Noua etapă a consolelor de jocuri video

     În urmă cu un an, în 2010, la E3, la conferința din Los Angeles, cei de la Microsoft au anunțat lansarea gadget-ul pentru Xbox 360. Cu toate că sistemul de funcționare era preluat de la rivalii lor japonezi, Nintendo, pare-se că au făcut o treabă mult mai bună. În noiembrie, același an, a avut loc lansarea oficială a consolei, în toată lumea, la o diferență de doar câteva zile. În doar 60 zile, au fost vândute 8 milioane de dispozitive și până în martie 2011 s-au vândut în total 10 milioane de dispozitive, intrând în Cartea Recordurilor drept cea mai repede vândută consolă. (Informații preluate de pe Wikipedia.)

     În ce constă? Păi, pe scurt, puteți să vă uitați aici: Xbox 360: Kinect . La o adică, vorbim despre o cameră video cu senzori ce transpune mișcările individului din fața ei pe ecran. O chestie inovativă pentru jocuri, fără să-ți mai aglomerezi mâinile cu o telecomandă, ori joystick. Mișcările sunt foarte realiste, vreau să spun că e nevoie de mișcări foarte realiste. Chiar eu am avut onoarea să mă joc la un Kinect, bowling ce-i drept, însă camera nu-mi capta mișcările mediocre, ci doar cele perfect fidele realității. Sper să fie așa toate aparatele, mă gândesc din ce în ce mai serios la posibilitatea de a achiziționa unul într-o bună zi. 



    Și a trecut anul de am ajuns la a 2-a zi de E3, în 2011. Până acum, mare parte din jocurile lansate pentru Kinect au fost de tipul celor sportive, precum au început cei de la Nintendo pentru consola lor, Wii. Nu este un lucru rău, dealtfel nici voința producătorilor de a varia gama de jocuri pentru Kinect, urmând să apară Starwars: The Old Republic, Mass Effect 3, Ryse și multe alte jocuri specifice pentru consolele „clasice”, cât și pentru PC. 


     Dar poate că cea mai veste dintre vești reprezintă aplicația Fun Lab. În cazul în care nu vreți să citiți, dar să vedeți, vă ofer un filmuleț explicit: Fun Lab. Ce poate face laboratorul distracției?


- Build a buddy: scanezi orice obiect îți dorești și te poți juca cu el;
- Googly eyes: scanezi un obiect, și te poți transforma în el;
- Kinect me: fă-ți un avatar care să arate precum tu;
- Bobble head: crează un „bobble head” care să-ți semene;
- Kinect sparklers: folosești propriile tale mâini să trasezi niște dungi simpatice;




     După cum funcționează economia în gaming - și, de atlfel, în general - cele mai interesante console și jocuri sunt lansate toamna, în noiembrie mai ales, pentru ca de sărbători, când lumea are bani, să le achiziționeze. Recomand monitorizarea noutăților în ce privește consola și, dacă e posibil, să lăsăm jocurile de pe PC, să folosim consola pentru că sunt beneficii înzecite. Deasemenea, și mai mulți bani de investit.