O mică schimbare pentru blog

Ne-am tras în poză la Artmania, astă vară.
Stânga e Vlad, dreapta sunt eu, pentru
cei care nu ne-au cunoscut (încă !)

Că tot am dat eu sfoară-n țară pe Facebook că va urma o mică schimbare. Ei, bine, poate ați văzut în postarea anterioară ce și cum vine treaba. Ah, nu? Nu v-ați dat seama? Ce tristuț. :(

De-acum, (un pic dinainte, dar trecem peste) pe blogulețul acesta micuț și pufos vor exista DOI jurnaliști de weekend, nu doar unul! L-am înrolat în „propagandă” și pe domnișorul Vladimir, mai bine spus Vlad Gheorghiu, prieten foarte bun de-al meu, frate din altă mamă și ce-i mai important, solistul trupei Headstuck. Vă va zice el mai multe despre cum vine treaba cu trupa și toate cele, eu l-am luat pentru că-mi place cum scrie și are idei bune. De altfel, nu doar o dată am gândit la fel. Prin urmare, blogul va rămâne la fel de diversificat și scris în același stil, doar că acum sunt două persoane. Eu cred că este ok pentru toată lumea, cât despre mine, mă simt onorat că împart hârtia galbenă (și virtuală) cu el!

Zoomenirea - sau arta de a fi un leu in cusca

Undeva pe la mijlocul lunii octombrie,sediul Librariei Humanitas din Galati a incantat locuitorii urbei noastre cu o "noapte a reducerilor" : orice carte cumparata in intervalul orar 19:00 - 23:00, pare-mi-se, era insotita de o reducere de 20 % din pret. O actiune extrem de laudabila din partea editurii/librariei care a avut ca scop principal atragerea a cat mai multor concetateni de-ai nostri spre cultura ( neluand in calcul desigur si avantajele financiare care derivau din aceasta actiune, lucru care personal, mi se pare atat normal cat si anormal in zilele noastre pentru ca am ajuns la concluzia ca, pana si cultura,educatia si invatamantul se invart in jurul banilor...vorba cantecului, Sad but True !).

Pentru ca nu am vrut sa ratez ocazia macar de a-mi delecta privirea si creierul in fata unor carti bune, am hotarat impreuna cu cativa prieteni sa pornim inspre Libraria Humanitas, oaza de cultura a Galatiului in acea seara. Tot foindu-ma, m-am oprit asupra a vreo 3 carti : una de la editura Herald, cu o tema spiritual-religioasa desigur, una legata de istorie si una de beletristica, insa nu-mi amintesc acum care. Am zis sa mai dau o raita rapida a librariei inainte sa ma hotarasc in ideea ca poate imi pica din cer vreo carte care o cautam de secole. Intamplarea face ca ochii sa-mi cada asupra unei carti pe care mi-a recomandat-o un prieten de familie si anume : Zoomenirea de Desmond Morris. Pentru ca si pretul era accesibil si in limitele bunului simt am consimtit s-o cumpar.Toate bune si frumoase...Cele ce vor urma nu se vor a fi o recenzie "ca la carte", propriu-zisa, ci un fel de opinie de-a mea imbinata cu prezentarea catorva elemente ale cartii care m-au marcat.

Care este premisa principala a cartii? Comparatia existentei omului in mediul urban cu cea a unui animal dintr-o gradina zoologica si nu, conform conceptiei generale, cu cea a unui animal dintr-o jungla.Pentru a sustine aceasta teza va voi redacta un scurt pasaj din carte : "In conditii normale, in habitatul lor natural, animalele salbatice nu se automutileaza, nu se masturbeaza, nu-si ataca puii, nu fac ulcer gastric, nu devin fetisiste, nu sufera de obezitat, nu formeaza perechi homosexuale si nu comit crime..."Autorul trateaza in carte modificarea comportamentului uman,motivele si consecintele care au facut ca simplul vanator, care avea la dispozitie un spatiu de,sa zicem, 30 de km in lung si-n lat pentru a-si desfasura activitatile zilnice, sa ajunga intr-un spatiu la fel de mare, dar in care inca 3 milioane de vanatori vor sa-si desfasoare si ei activitatile zilnice, vor si ei sa-si procure hrana mai rapid si mai...ieftin, vor si ei sa-si parcheze masinile si sa-si etaleze podoabele, sa locuiasca, sa aiba intimitate,sa faca sex, sa se distreze, si eventual sa si convietuiasca impreuna cu membrii tribului lor. Tot ce am insiruit adineauri este defapt o forma mai simpla si mai vulgara as putea spune de prezentare a capitolelor cartii ( Trib si supetrib, Statut si superstatut, Sex si supersex, Goana dupa stimulare etc...) 

Pentru ca mi se pare prea putin si oarecum irelevant tot ce am prezentat pana acum, va mai propun o serie de citate desprinse pe parcursul lecturii mele( care aparent nu au neaparat legatura cu notiunea de zoomenire ) dar care sper sa va atraga atentia si sa va faca desigur sa cumparati, imprumutati, si sa cititi cartea : "La inceput, schimburile si interactiunile dintre un centru urban si altele erau reduse. Acesta avea sa fie urmatorul mare progres, si i-a trebuit mult timp.Bariera psihologica pentru acest pas a fost, in mod evident, pierderea identitatii locale" ; ""pentru ca nu-l mai cunostea personal pe fiecare membru al comunitatii sale, animalul uman avea sa sufere cea mai mare agonie de-a lungul mileniilor urmatoare" ; "fiecare individ si-a stabilit relatii personale, in vechiul stil biologic, cu un grup mic, de dimensiunile unui trib, format din companioni sociali sau profesionali = >; astfel, un hot tipic nu va fura de la unul dintre camarazii sai.In mintea sa, el isi plaseaza victima totalmente in afara pseudotribului sau( banuiesc ca ati auzit de notiunea "onoare intre hoti" nu ? ). "Hitler avea doar un testicul, organele genitale ale lui Napoleon avea proportii atrofiate...fiind inferiori fizic au fost manati spre forme mai directe de expresie a agresivitatii" ; "Fenomenul de intiparire eronata : nu exista o dovada mai evidenta decat imaginea unui grup de pui experimentali care alearga voiosi in urma unui balon portocaliu, ignorandu-si mama adevarata care afla in apropiere ".Asadar si prin urmare, "Zoomenirea" din punctul meu de vedere este un veritabil tratat de psihologie, prezentat intr-o maniera destul de simpla si clara, mai ales datorita comparatiei si trimiterile catre animalele atat din jungla, cat si din gradina zoologica . Lectura placuta !

Call of Duty: Modern Warfare 3 - un triunghi aproape echilateral

      Cei de la Activision au lansat al treilea Modern Warfare din seria Call of Duty, fiind un total de opt feciori. L-am terminat în două-trei zile, același interval de timp începând cu primul MW până la actualul, inclusiv celelalte două care nu au sigla MW-ului, dar au apărut. 

      În ceea ce mă privește, am cuvinte bune și cuvinte rele pentru joc. Sper că este ultimul și că se va termina triologia.Utilitatea jocului (dpdv economic) a ajuns la nivelul maxim - pentru mine, cel puțin - adică zero. Dacă mai „savurez” încă puțin din produs, atunci voi ajunge să-l urăsc. În titlu am spus că este un triunghi aproape echilateral; îmi pare rău despre ei că au scurtat atât de mult laturile și că s-a pierdut mult din stratul primului Modern Warfare, însă esența a fost păstrată relativ intactă. Inițial nu am avut o atitudine pozitivă față de joc, abia undeva pe la mijloc (mai exact odată cu misiunile din Praga) am început să-i prind gustul și să fiu captivat, dar n-am să mai fiu niciodată la fel de captivat ca înainte. Cel mai mare dezavantaj al jocului este că nu aduce nimic nou ... poate un gadget în plus pentru armă; mă refer la lunetă. Ni s-a oferit posibilitatea să vedem mai departe sau mai aproape. Câteva lucruri mi s-au părut exagerate:


- știu că implementarea luptelor de stradă în marile metropole ale lumii este o idee foarte bună de marketing, dar eu nu o agreez. Până acum am avut de luptat prin baze militare mai mult, zone ascunse, să fiu mai mult stealth decât în plin război, acum a fost invers. Pe lângă asta, am fost nevoit să eliberez Wall Street-ul ...
- efecte de cinema: mai enervante ca niciodată. Vedeam avioane ce zburau deasupra capului meu și trăgeau de nebune în zgârie norii din New York. Ești în barcă și urmărești altă barcă, lucru nu prea dificil pentru că e mai greu să ții pasul cu admiratul apei și cum încearcă, zadarnic de altfel, „fanii” tăi să te doboare. Să nu mai spun despre seringa nenorocită pe care o înfingi în pieptul lui Soap MacTavish. Cred că asistentele medicale sunt extrem de invidioase, n-ar fi crezut că poți face injecții și în piept (prin haine chiar!).
- că tot vorbeam despre lucruri trase de păr: rușilor le place să te bubuie! În Hamburg bubuie parcarea etajată (culmea, tu nu mori, deși cade o mașină în capul tancului în care te afli, teoretic și-n capul tău), în Berlin se bubuie un întreg bloc în fața ta doar ca să te împiedice să treci și să nu mai spun de nenumăratele explozii pe care le vei simți din plin, chiar și căzături de pe clădiri înalte. Cred că a suflat Chuck Norris peste ei ...
- Turnul Eiffel s-a dărâmat ... a venit apa și l-a luat ... 


     Cam atât despre părțile rele așa, pe total. Acum, părțile bune ... voi fi mai pe scurt, mai sumar, asta pentru că de ele se leagă story line-ul și nu vreau (nu ar fi corect, de altfel) să vi-l relatez. Pentru asta trebuie să jucați. Povestea a devenit interesantă pe la jumătatea jocului, odată cu misiunile din Praga, până atunci a fost slăbuță, dar totuși decentă. Gameplay-ul a rămas la fel, unul din factorii ce m-au ținut să joc până la capăt. Nu sunt adeptul FPS-urilor, însă ciuruiesc cu plăcere în Call of Duty. Mi-a plăcut că am avut misiuni când mă aflam în avion și trăgeam în jos. Tot atunci am avut și rolul de „piciorong”. Yuri este un personaj interesant din joc, cu toate că inițial este destul de enervant. Spun asta din cauză că îmi aduce aminte de un alt Yuri, cu toate că n-are aceleași trăsături. Mă refer la cel din Red Alert 2. Dar pe măsură ce parcurgi jocul devine mai interesant. Nu pot spune că este o poveste originală, exclusivă sau imprevizibilă, dar este poveste de Call of Duty și care păstrează tradiția într-o măsură onorabilă.
     Nu e cel mai bun Call of Duty, dar pentru durata sa eu cred că e destul de bine lucrat. Plus că, este unul din jocurile care merg jucate și în timpul școlii sau a săptămânii pentru că este simpluț și nu-ți cere atenție sporită pentru story line și toate cele. 


      În zilele ce vor urma voi scrie un review ceva mai amplu pentru Feral Gaming și voi include o serie de screenshots făcute de mine. Unele mai bune, altele mai rele, cum o fi ...

Devoratorii de artă

Cristina Chipurici, persoana pe care
o urmăresc zi de zi pe Twitter

     Scriu acest post inspirat de cele spuse de Cristina Chipurici (PR manager Okapi Sound) într-un post de acum câteva luni scris pe blogul ei. Îl găsiți aici. Nu mă aștept să fiu luat în serios, ori să schimb lumea, dar cred că, atâta timp cât dau dreptate unei persoane, ar trebui să susțin la rândul meu ideea respectivă.
     În ultima perioadă am încercat să fiu informat în ceea ce privește artiștii români care-mi plac și persoanele care fac munca din spatele scenei. Nu a trebuit să treacă mult timp ca să înțeleg că și ei sunt oameni, chiar dacă au reușit ceva ce mulți dintre noi nu am putut: anume să producă ceva pentru mase, pentru posteritate și în același timp să fie apreciați de un grup de oameni. Acest lucru ar trebui să stârnească respect și admirație, însă la noi - ca la noi! - nu stârnește decât o dorință puternică de a primi și mai mult, cât mai mult, cel mai mult.

Deliric1 și Doc, foști membri ai grupului CTC, acum cântă
separat, dar totuși împreună. Multe versuri compuse de
ei aduc aminte de faptul că au renunțat la muncă, fiecare
a avut un job stabil și bănos, doar de dragul muzicii.

      Fanii devin devoratori „de artă”. Îmi aduc aminte de concertul Carbon și Cedry2k din Zodiar, de acum câteva săptămâni, când o serie de „fani” stăteau cu mâinile întinse spre scenă, ei aflându-se în primul rând, doar ca să bată palma cu cei doi oameni. Din dorința de a bate palma (cel mai posibil), i-au tras de mână de ziceai că-i vor în rândul publicului. Nu știu ce naiba era în capul lor, de parcă atunci când tragi omul de pe scenă spre tine îi arăți cât de mult îi respecți muzica. Ba dimpotrivă, eu cred că cele patru rânduri de oameni din spatele lor care au cântat melodiile cap-coadă cu cei doi artiști de pe scenă sunt adevărații fani și primesc aprecierile artiștilor.

Kurt Cobain, fostul solist al trupei
Nirvana, susținea că albumul
„In Utero” era cel mai bun făcut de
el, însă producătorii nu au fost de
aceași părere și nici fanii. Cel mai
comercial album al lor a fost
„Nevermind” cel care conține și
„Smells like teen spirit”, melodie
pe care Kurt a urât-o.

     Penibilul absolut, însă, este atins în spațiul virtual. Am speranța că generația copiilor mei va înțelege că internetul îți oferă dreptul să te exprimi, nu te obligă, pentru că mă uit la mulți oameni și exact această impresie mi-o dau. Este o sete de exprimare, de nu au avut-o bunicii noștri pe vremea lui Ceaușescu! Pentru ce, nu știu, dar în mod cert acest lucru se abate și asupra artiștilor care sunt bombardați de tot felul de întrebări: când scoți albumul, când vine videoclipul, când aia și când ailaltă. Din păcate, dragilor, el prestează munca când și cum poate, nu când și cum vreți. Ar trebui să conștientizați asta! După cum spunea și pyuric, de dragul fanilor - pe care nu vrea să-i piardă - artistul oferă anumite informații cu aproximație despre lansări și realizări, dar na, fiind și el un om, în general persoane degajate se văd în imposibilitate să respecte termenii respectivi. Prin urmare, răspunsul când va fi gata nu este decât o pastilă de cap pe care o iau artiștii.
     La final am păstrat cea mai tristă parte a balamucului: pirateria. Nu vreau să condamn pirateria sau să o încadrez în bine / în rău, cât mai degrabă pe cei care fac asta. N-am să fiu absurd să spun că e rău să piratezi și că ar trebui să cumperi original, cu toate că asta ar fi ideal. Cunosc foarte bine circumstanțele acestei țări și eu la rândul meu sunt nevoit să piratez, dar totuși mă pot mândri cu o colecție de jocuri, muzică și chiar documentare și filme (cinematografia am lăsat-o mai la coadă). Chiar și așa, nu sufăr de sindromul „eu sunt șeful” și n-am întâlnit om care să cumpere muzica și să facă gât la clanță artiștilor, deși știu persoane care m-au uimit în ceea ce privește cultura și colecția lor.

Lulu, album compus de Metallica și
Lou Reed, reprezintă una din cele mai
mari dezamăgiri ale publicului. Chiar și
așa, artiști precum Hetfield și Ulrich
susțin că e un proiect de suflet.

      În curând, datorită nivelului porcos de ridicat la care a ajuns pirateria (alături de măgăria caselor de discuri), vorbind la nivel internațional, se intenționează renunțarea la dispozitive optice în perioada următoare. Asta ar însemna că vom avea un sistem polițienesc pe internet și că se vor chinui din răsputeri să mai împuște din pirați. Problema este că dacă vei vrea să cumperi, vei fi nevoit să cumperi ceva virtual, nu vei mai avea CD-ul clasic cu copertă și carcasă. Foarte posibil ca asta să se întâmple și cu filmele, jocurile, poate chiar cărțile noastre. Atunci, în mod sigur, ne vom da seama ce înseamnă ARTA și importanța dreptului de autor, dar ... va fi prea târziu!

5 noiembrie

     Copii, cine știe ce zi este astăzi? Cei care ați fost atenți la ce păpica am făcut eu pe blog acilea în mod evident știți prea bine, alții știți din surse directe, dar dacă nu, vă spun eu. E 5 noiembrie! Ziua-n care AR TREBUI, după cum spune filmul (pe bună dreptate, de altfel) să ne aducem aminte de Complotul prafului de pușcă.
     Nu vorbim, nimeni nu vorbește, de altfel, despre o doctrină teribilistă, cât despre evenimente ce s-au transformat în simboluri, fie că vrem, fie că nu și, de altfel, de care ar trebui să ținem cont. Când vine vorba de Gunpowder Plot, ar trebui să vă gândiți la dreptul vostru de om, de cetățean. Ar trebui să vă aduceți aminte că voi însemnați ceva în lumea asta, că vârful stă pe-o bază - această bază suntem noi - ca să ne servească. Dacă nu face asta, avem puterea s-o dărâmăm și să construim alta.
     Pe 5 noiembrie 1605 Guy Fawkes, cel desemnat să mânuiască cele 36 de butoaie cu praf de pușcă, a fost descoperit sub Camera Lorzilor cu tot cu butoaie, în jur de miezul nopții. Ideea e foarte concretă: revoluționarii vroiau să bubuie întreaga clasă politică de atunci și s-o schimbe, dar nu s-a întâmplat. Însă noi, în calitate de oameni, trebuie să ținem cont de ce s-a întâmplat. Și nu, nu instig la violență, dar acest lucru s-ar fi putut întâmpla și s-ar putea întâmpla oricând, trebuie doar să știm că noi conducem, nu ei, că suntem oameni simpli din popor, dar putem fi și din topor.
      Și ca să citez din filmul V for Vendetta, cel care a readus în rândul nostru aceste concepte, am să vă dau 3 minute din film. No spoiler, doar un discurs cât se poate de expresiv: la un click distanță. Aveți textul mai jos:

 „Good evening, London. Allow me first to apologize for this interruption. I do, like many of you, appreciate the comforts of every day routine- the security of the familiar, the tranquility of repetition. I enjoy them as much as any bloke. But in the spirit of commemoration, thereby those important events of the past usually associated with someone's death or the end of some awful bloody struggle, a celebration of a nice holiday, I thought we could mark this November the 5th, a day that is sadly no longer remembered, by taking some time out of our daily lives to sit down and have a little chat. There are of course those who do not want us to speak. I suspect even now, orders are being shouted into telephones, and men with guns will soon be on their way. Why? Because while the truncheon may be used in lieu of conversation, words will always retain their power. Words offer the means to meaning, and for those who will listen, the enunciation of truth. And the truth is, there is something terribly wrong with this country, isn't there? Cruelty and injustice, intolerance and oppression. And where once you had the freedom to object, to think and speak as you saw fit, you now have censors and systems of surveillance coercing your conformity and soliciting your submission. How did this happen? Who's to blame? Well certainly there are those more responsible than others, and they will be held accountable, but again truth be told, if you're looking for the guilty, you need only look into a mirror. I know why you did it. I know you were afraid. Who wouldn't be? War, terror, disease. There were a myriad of problems which conspired to corrupt your reason and rob you of your common sense. Fear got the best of you, and in your panic you turned to the now high chancellor, Adam Sutler. He promised you order, he promised you peace, and all he demanded in return was your silent, obedient consent. Last night I sought to end that silence. Last night I destroyed the Old Bailey, to remind this country of what it has forgotten. More than four hundred years ago a great citizen wished to embed the fifth of November forever in our memory. His hope was to remind the world that fairness, justice, and freedom are more than words, they are perspectives. So if you've seen nothing, if the crimes of this government remain unknown to you then I would suggest you allow the fifth of November to pass unmarked. But if you see what I see, if you feel as I feel, and if you would seek as I seek, then I ask you to stand beside me one year from tonight, outside the gates of Parliament, and together we shall give them a fifth of November that shall never, ever be forgot.”




 După cum am spus în alte postări, filmul a inspirat organizația Anonymous. Dacă zvonurile sunt corecte, atunci Operațiunea Facebook va avea loc. Dacă va avea loc și va fi un succes, atunci va fi un lucru extrem de interesant.

Chestii de scriitor

     În ultima perioadă m-am gândit din ce în ce mai mult la spațiul online pentru literatură. La cenaclu am avut discuții (încă din primăvară-vară, de când a fost interviul de la RTV) să ne axăm mai mult pe spațiul online, decât să consumăm hârtie.
     Nu-s mare „boss” în ale scrierii, mai ales că nu mă omor cu publicatul. Însă m-am gândit că ar fi timpul să fac ceva în privința asta, așa că am început să urc câte-un text, câte două, de am ajuns la trei pe Scribd. Știu, este incomod să citești pe net, dar cine nu a făcut-o de nevoie pentru școală? Dacă merge de nevoie, se poate și de plăcere! :D
     Este vorba despre trei texte, după cum am zis. Tema este relativ aceași, dar nu cred că vă veți plictisi să le citiți. În același timp pretind să fiți persoane tolerante cu părerile altora, deoarece sunt sigur că mulți oameni pot trata ca pe o insultă ceea ce am scris eu, pe când lucrul acesta este departe de adevăr.
     Primul text este Dumnezeu m-a dat în judecată. A stat acolo de mult timp, săracul. A fost citit puțintel, dar mai mult prin revista Avangarda Literară, numărul 1 (găsiți format online aici). Al doilea este Birocrația Divinității și al treilea Geneza umană. Nu-mi place să vorbesc despre ele, îmi place în schimb să fie citite. Toate seamănă între ele, adevărat, asta pentru că am vrut să fie înrudite. Chiar și așa, părerea mea este că nu va fi plictisitor pentru nimeni să le citească pe toate.
      Le găsiți la următoarele link-uri:
Dumnezeu m-a dat în judecată
Birocrația Divinității
Geneza - Esența umană
     Cam asta-i șmecheria. În mod evident, când mai scriu ceva și vreau să arăt lumii, tot Scribd folosesc, blogul sau revista Avangarda Literară. Că veni vorba, lucrăm la al doilea număr! Merge treaba ca uns, n-avem stare și abia așteptăm s-o lansăm, zicem noi, luna aceasta. Același Mircea, același aberant, aceleași probleme!